Icoane

 

SAPIENTIA CARMELI

Şcoala Carmelitană de Iconografie Trento (1997)

“Inima” icoanei este Fecioara Maria, căreia i se spune în imnul cel mai vechi al Ordinului Carmelitan “Floare a carmelului, viţă înfloritoare“. Pe ramurile ei înfloresc Doctorii Carmelului; în Ea se împlineşte aşteptarea lui Mesia şi se recapitulează toată Istoria Mântuirii. Cele 42 de stele mici care împodobesc mantia sa, sugerează numărul generaţiilor de la Abram la Cristos (Mt 1,1-17). Cele 3 stele mari de deasupra capului şi umerilor ne aduc aminte că Fecioara Maria inaugurează o epocă pe deplin nouă, rămânând Fecioară atât înainte şi pe parcursul sarcinii, cât şi după naşterea lui Isus.

Viţa îl reprezintă de asemenea pe Isus Cristos (cfr. Jo 15, 1-6); de la rădăcinile acestui „copac al vieţii” izvorăsc cele 4 râuri ale Paradisului (Gen 2, 10-14). Ele sunt Cuvântul lui Dumnezeu care se răspândeşte şi irigă fiecare parte a Pământului; după părerea Maeştrilor medievali reprezintă şi misterele vieţii lui Isus Cristos, evangheliştii şi Doctorii Bisericii.

Pruncul care stă pe genunchii Mamei ca pe un tron este Cuvântul, Înţelepciunea Eternă, Mielul din Apocalipsă care are puterea de a interpreta şi desluşi secretele istoriei (cfr. Ap 5,9); în jurul lui viţa produce 24 de ciorchine, care înseamnă cele 12 triburi ale lui Israel şi cei 12 apostoli, ale căror nume sunt scrise pe porţile Ierusalimului celest (Ap 21, 12-14). Pruncul îmbrăcat cu o tunică aurită şi deasupra cu o mantie purpurie, care simbolizează divinitatea şi regalitatea sa – face un gest amplu de binecuvântare către Sf. Tereza din Avila care Îi oferă modelul mănăstirii Sf. Iosif din Avila, adică tot Ordinul în care ea este Mamă şi Maestră. De partea cealaltă, Sf. Ioan al Crucii prezintă semnul ascultării Fiului faţă de Tată „până la moartea pe cruce”(Fil. 2,8).

Din gestul lui Isus înmuguresc înspre cer noi corzi de viţă de vie printre care apare Sf. Tereza din Lisieux, care ţine în mâini o carte deschisă cu simbolurile „numelor” sale: Pruncul Isus şi Sfântul Chip. Mica Tereza ne explică şi ne învaţă să trăim doctrina Marilor Fondatori: teologia Întrupării şi a Sfintei Umanităţi a lui Cristos (Tereza din Avila) şi aceea a asimilaţiei cu Cristos crucificat (Ioan al Crucii). Tereza de Lisieux se odihneşte pe un grup de 3 ramuri, care încă o dată ne aduc aminte că toate îşi au izvorul şi revărsarea în Sfânta Treime.

Sub Tereza din Avila sunt 7 ramuri: acest număr face aluzie la Sanctitatea lui Dumnezeu, la zilele Creaţiei, la darurile Duhului Sfânt şi la cele 7 sacramente lăsate de Mântuitor (cfr. Is 11,1-2). Deasupra înmuguresc 12 ramuri : reprezintă Biserica în plinătatea şi unitatea sa apostolică.

Sub Ioan al Crucii ramurile sunt în număr de 8, număr care simbolizează numărul mulţumirii, al binecuvântării, al împărăţiei lui Dumnezeu şi al Învierii. Deasupra putem număra 9 ramuri care reprezintă numărul cerurilor şi a ierarhiei îngereşti.

În final, stema Papei Ioan Paul al II-lea împreună cu stema carmelitană reaminteşte de legătura profundă de prietenie spirituală pe care Papa a legat-o încă din tinereţe cu Familia Carmelului.

ICOANA MAICII DOMNULUI A CONTEMPLAŢIEI

DESCRIEREA ELEMENTELOR

Figura centrală e glorioasa Mamă a lui Dumnezeu, care ocupă aproape tot spaţiul. Veşmântul călugăresc maro carmelitan arată că Maria e acum Casa Domnului, locul sfânt unde ne întâlnim noi, toţi fiii şi fiicele ei, ca să găsim refugiu. Asta ne aminteşte de faimoasa viziune a Sfintei Tereza, unde călugării şi călugăriţele erau ocrotite sub mantia Maicii Domnului. Părul şi veşmântul ei oglindesc albastrul cerului, fiindcă prin ea, Cerul s-a coborât pe pământ.

Maria apare pe un nor format din şapte cercuri: norişorul văzut de Ilie, perfect şi micuţ (numărul şapte simbolizează perfecţiunea şi darurile Spiritului Sfânt). Pantofii ei sunt de culoarea purpurei, cu broderie de aur. Spre deosebire de Moise, nu e nevoită să se descalţe înaintea Domnului, care îi e aproape în chip plăcut în pântecele ei.

Aşa cum regina Ester intervenea pentru poporul ei, aşa mijloceşte şi Maria pentru noi şi obţine de la Dumnezeu un semn al protecţiei sale (scapularul pe care-l ţine în mâna dreaptă), invitându-ne să ne îmbrăcăm în mantia virtuţilor sale („Aveţi o mamă atât de bună ! Imitaţi-o.” – spune Sfânta Tereza).

ICOANA MAICII DOMNULUI A CONTEMPLAŢIEI

Icoana a fost realizată de Carmelitanele Desculţe din Harisa (în Liban) pentru Carmelitanii Desculţi din Deşertul Palmierilor (în Castellon). Ea încearcă să reflecte devoţiunea Carmelului pentru Sfânta Fecioară Maria, cu referinţe clare la profetul Ilie şi la doctrina spirituală a Sfântului Ioan al Crucii. E inspirată din “Sfânta Fecioară a Semnului”, numită aşa datorită promisiunii profetului Isaia: “Dumnezeu vă va da un semn, Fecioara va zămisli şi va naşte un prunc, căruia I se va pune numele Emanuel” (Isaia 7, 14 ). E numită şi “Cea care cuprinde în sine ceea ce Cerurile nu pot cuprinde”, fiindcă poartă în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu făcut om, pe Creator întrupat.

În afară de referinţa la Isaia, avem altele la profetul Ilie, care după trei ani de secetă şi după ce s­-a rugat pe Muntele Carmel cu stăruinţă (de şapte ori) lui Dumnezeu ca să plouă, a văzut în cer “un norişor cât palma” (prima lectură a zilei închinată Sfintei Fecioare de pe muntele Carmel, 1 Cartea Regilor 19, 41-45).

În acest mic nor el a stiut să recunoască ploaia abundentă care aducea fertilitate ţării. Vechii părinţi ai bisericii au văzut în asta o revelare a Mariei: şi ea e mică, aparent nesemnificativă, dar ne aduce fecunditatea şi viaţa, nu numai pentru Israel, ci şi pentru toate popoarele. Maria se înalţă din nor, deasupra mării, la poalele muntelui.

În sânul Mariei e Dumnezeul nostru închis într-un cerc. Circumferinţa a fost dintotdeauna, în toate culturile, simbolul perfecţiunii, al divinităţii, fiindcă n-are nici început, nici sfârşit, iar distanţa de la centru la oricare alt punct al cercului e mereu aceeaşi. Isus, în schimb, rupe cercul de aur, „iese” din perfecţiunea Sa, lasă deoparte condiţia Sa divină, ca să se facă om, ca şi noi, în pântecele Mariei. Tunica Lui e albă, (această culoare e simbolul luminii, al lui Dumnezeu), ca să ne arate originea Lui divină, iar mantaua Lui are culoarea sângelui (simbolizează natura umană pe care o moşteneşte de la mama Lui). Deşi trupul Lui e micuţ, de copil, chipul Lui e de adult, fruntea e lată, fiindcă El e veşnica Înţelepciune a lui Dumnezeu, care există dintotdeauna.

În mâna stângă are Sfânta Scriptură, ca să ne arate că a venit să împlinească promisiunile din Vechiul Testament şi ca să judece lumea. Cu mâna dreaptă ne binecuvântează, ca să ne arate că judecata Lui e plină de milostivire.

Mama şi Fiul se înalţă ca un semn salvator deasupra mării.

Şi peisajul are semnificaţia lui. În primul rând, simbolizează muntele Carmel, promontoriu lângă Marea Mediterană, în al cărui vârf  rămâne peştera lui Ilie şi mănăstirea „Steaua Mării”.

În ultimul rând, are semnificaţia mistică a vieţii carmelitanilor, chemaţi să ajungă în vârful muntelui perfecţiunii, care e Cristos, ajutaţi de doctrina Sfântului Ioan al Crucii. Să privim fiecare detaliu.

În stânga noastră, la poalele muntelui, se află o mică peşteră şi un copăcel. Peştera e o scobitură în munte, întunecată ca noaptea. Simbolizează purificarea simţurilor, scop propus la începutul drumului nostru spiritual: trebuie să ne recunoaştem păcatele şi incapacitatea de a ajunge la culmi prin propriile noastre puteri. Asta presupune să descoperim întunericul din sufletul nostru şi să lăsăm lumina lui Dumnezeu să ne pătrundă. Numai prin suferinţa şi din întunericul sufletelor noastre răsare pomul vieţii care este, în acelaşi timp, pomul crucii.

Sprijiniţi pe acest toiag şi lăsându-ne ghidaţi de Spiritul Sfânt, putem înainta.

Pe măsură ce urcăm, deşertul se transformă într-o grădină (cu palmieri pitici şi floricele), iar viaţa noastră o oglindeşte pe cea a lui Dumnezeu (tot vârful muntelui e inundat în lumină, aproape că e pictat în alb.) Însă ne rămâne încercarea cea mai grea, definitivă: purificarea spiritului. Descoperim că Dumnezeu e mai mare decât ideile noastre despre El, că nu-L înţelegem niciodată îndeajuns, că ni se strecoară întotdeauna printre degete, că nu-L putem prinde… Aceasta e mai dureroasă decât prima purificare: simbolizată printr-o peşteră enormă şi întunecoasă, care-şi deschide gura ca să-i prindă pe toţi cei care vor să ajungă în vârf.

Există o singură posibilitate de a înainta: punerea în practică a virtuţilor teologale. Credinţa şi speranţa sunt simbolizate de două stele de argint, fiindcă Sfântul Ioan al Crucii insistă că, deşi esenţa e Însuşi Dumnezeu, nu-L putem înţelege pe deplin. De aceea, însuşirea virtuţilor pare a avea o valoare mai mică (argint), decât ceea ce are El însuşi (aur). Caritatea e simbolizată prin steaua aurie din centru. Iubirea e însăşi esenţa lui Dumnezeu, iubirea noastră e o rază a dragostei Lui. De aceea, steaua e aurie, culoarea care Îl simbolizează pe Dumnezeu. Prin iubire ne unim cu El, chiar şi în întunericul nopţii, şi ne putem atinge idealul: culmea, unde locuiesc numai dreptatea şi gloria lui Dumnezeu, simbolizate prin Crucea Glorioasă a Domnului nostru Isus Cristos.

 Floarea Carmelului,
Viţă roditoare,
Splendoarea Cerului,
Unică Fecioară…

O, Mamă bună,
Femeie neprihănită,
Ocroteşte-i mereu
Pe carmelitani,
Steaua mării…

S. Simon Stock (secolul XIII).