Originea

Un proiect marian de viaţă evanghelică

La originile istoriei carmelitane nu există un Fondator bine identificat, ci un grup anonim de pelerini provenind din Occident care s-a retras de pe Muntele Carmel devenind pustnici latini pe Pământul Sfânt. Ei şi-au format propria identitate carismatică prin aceste elemente:

Ocuparea unui loc sacru încărcat de amintiri: Muntele Carmel.

Muntele Carmel, pe ale cărui coaste s-au retras cei dintâi pustnici, era deja considerat în Scriptură un loc sacru, important:

Munte al frumuseţii paradisiace, pământul făgăduinţei, patria care poate fi pierdută sau regăsită în funcţie de ascultarea omului faţă de Cuvântul lui Dumnezeu: acesta era modul în care era descris Carmelul în Scriptură (în Biblia tradusă în latină, cuvântul Carmel uneori indica muntele unde se adunaseră pustnicii noştri, alteori indica o grădină, o livadă, o vie, dar întotdeauna evoca un loc minunat dăruit de Dumnezeu şi care putea fi pierdut din propria vină).

Munte al Legământului şi al Geloziei lui Dumnezeu şi loc al hotărârii, unde se coborâse focul lui Iahve (cf 1Regi, 17-21).

Munte profetic şi locuinţă a primilor călugări, încărcat de legende: legende despre originile monahismului (referitoare la profetul Ilie), despre pregustarea evenimentului creştin încă din inima Vechiului Testament, şi despre familiaritatea pe care vechii călugări carmelitani ar fi trăit-o cu primii protagonişti ai Noului Testament.

Munte Marian, unde primii Carmelitani o venerau în mod deosebit pe Fecioara Sfântă, cult care avea trăsăturile caracteristice ale familiei, considerând-o, adică, pe Maria soră, mamă. Totul fiind exprimat şi dezvoltat apoi de-a lungul secolelor, cu povestiri, legende, tradiţii, recitiri biblice şi apocrife, rugăciuni liturgice, elaborări teologice, reconstruiri istorice, etc.

Norma de viaţă scrisă de Sfântul Albert, Patriarhul Ierusalimului

La începuturile secolului al XIII-lea, Patriarhul Albert a clarificat şi a concretizat idealul primilor pustnici latini într-o normă de viaţă (care va deveni apoi Regulă) încredinţându-le lor sarcina cea mai radicală pe care creştinismul o oferă: să-l iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, sufletul şi puterile printr-o rugăciune neîntreruptă care să-ţi umple toată viaţa.

La toate acestea s-a adăugat o primă dezvoltare a unei teologii a carismei carmelitane, cu următoarele elemente de bază:

O înaltă concepţie a vieţii mistice

Scopul vieţii contemplative şi eremite este dublu: primul scop îl atingem prin puterile noastre şi exercitarea virtuţilor, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, şi constă în a-i oferi lui Dumnezeu o inimă sfântă şi purificată de orice pată a păcatului. Al doilea scop este însă dobândit prin simplul dar al lui Dumnezeu şi constă în degustarea în inimă şi experimentarea în suflet a puterii Prezenţei divine şi a fericirii măririi cereşti, nu numai după moarte, ci şi în această viaţă (din Formarea primilor călugări, operă compusă pe la sfârşitul sec XIV, dar considerată şi venerată de-a lungul secolelor ca veche regulă a Carmelitanilor).

Intensa devoţiune Mariană, pe care primii Carmelitani au împins-o până pe vârfurile apartenenţei privilegiate, fie dedicându-i prima lor Biserică (oferindu-i în acest fel conducerea Ordinului), fie recunoscând propria icoană carismatică în misterele mariane de care se vorbeşte mai apoi.

Întreaga istorie a Carmelului se învârte în jurul acestor imagini emblematice şi este în întregime construită pe acestea.

Reforma Carmelitană a Sfintei Tereza din Avila şi a Sfântului Ioan al Crucii în secolul al XVI-lea.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea – după o perioadă de criză profundă – până şi Ordinul Carmelitan intră în fluxul reformei catolice şi carisma trece, ca să spunem aşa, în mâinile femeilor. Sfânta Tereza din Avila învaţă cum să trăiască în oraşe (şi nu doar în pustiu) antica vocaţie de pustnic. O face realizând o nouă mânăstire (San Jose la Avila), mică, apărată în totalitate de lume (prin clauzură), dar şi în întregime îmbrăţişată şi îngrijită de Biserică. Sfânta Tereza a vrut o sobră dar intensă viaţă comunitară, în care creatura să aibă posibilitatea de a rămâne singură cu Dumnezeul său, cufundată într-un raport nupţial continuu cu Cristos, dar şi întru totul disponibilă pentru nevoile Bisericii şi ale umanităţii.

Cu ea colaborează Sfântul Ioan al Crucii pentru a extinde respectiva Reformă asupra călugărilor carmelitani, învăţându-i să îmbine cea mai înaltă experienţă contemplativă cu forme de slujire apostolică. La îndeplinirea acestei opere – şi prin scrierile în care povestesc despre experienţa lor – amândoi devin Doctori adică Maeştri ai credinţei pentru toţi creştinii, şi idealul carmelitan se răspândeşte, prin mijlocirea lor, ca un anunţ al marii demnităţi a fiecărui om, chemat la Comuniunea cu Dumnezeu.

Rezumând: Ordinul Fraţilor Preasfintei Fecioare s-a născut pe Muntele Carmel, în Ţara Sfântă, în secolul al XII-lea. Un grup de pelerini provenind din Occident s-a stabilit acolo – aceştia devenind astfel pustnici – pentru a trăi în ascultarea faţă de Cristos, pe pământul Său.

În urma cererii lor, Patriarhul Albert le-a dat o normă de viaţă care prevedea, printre altele, construirea unei capele în mijlocul chiliilor, unde fraţii să se reunească pentru Euharistie.

Aceştia au închinat-o Mariei, înţelegând astfel să se unească cu ea într-un mod special, într-atât încât să fie identificaţi, mai întâi de popor şi apoi oficial, ca Fraţii Fericitei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel.

Itinerariul evanghelic sau angajarea creştinească a Carmelitanilor asumă deci o conotaţie profund mariană. Maria, de fapt, îl preamăreşte pe Domnul şi tresaltă în minunile iubirii sale milostive (cf. Lc 1,46); ascultă şi cumpăneşte în inima sa toate acţiunile lui Isus (cf. Lc 2,19.51); se identifică cu poporul său, în special cu cei nevoiaşi, cu cei săraci spiritual şi material, cu cei marginalizaţi (cf. Lc 1,39; In 2,3); este stăruitoare în rugăciune, deschisă către focul Duhului (cf. Fap 1,14; 2,1-4), care este puterea oricărei dăruiri apostolice.

Încă din vechime au existat credincioşi laici care, atraşi de acest ideal de viaţă şi de caracteristicile ei, au cerut să poată fi părtaşi. Situaţia lor în familie şi în realităţile timpului nu era un obstacol în calea participării la fraternitatea Carmelului.

Semnul exterior al admiterii în această fraternitate era îmbrăcămintea (sau parte din îmbrăcămintea) Ordinului.

La început era vorba în special de mantie, dar foarte curând a fost înlocuită definitiv cu reprezentarea Scapularului.

Scapularul Carmelului, sau mica haină (denumită şi altfel în funcţie de loc), este una dintre devoţiunile cele mai iubite de poporul lui Dumnezeu. Larga sa răspândire se pare că-şi are originea într-o apariţie a Fecioarei şi este  atestată cel puţin de la sfârşitul secolului al XIV-lea.

Într-o perioadă grea a începutului, Ordinul se ruga pentru a obţine recunoaştere deplină şi stabilitate în Biserică. Maria, patroana Carmelului, ar fi răspuns printr-o viziune carmelitanului englez Sf. Simon Stock. Ea ţinea în mâini Scapularul şi-l asigura pe Superiorul General spunând: Acesta este privilegiul pentru tine şi pentru ai tăi: oricine va muri purtând Scapularul va fi mântuit.

Mai târziu a început să se creadă într-un mod pios că Fecioara i-ar fi eliberat curând din Purgatoriu, în prima sâmbătă după moarte, pe Carmelitanii şi chiar şi pe confraţii care ar fi respectat castitatea în funcţie de starea lor, care ar fi spus rugăciuni şi ar fi purtat haina Carmelului. Este vorba de aşa-zisul privilegiu sabatin.

Atunci credincioşii au înţeles că a îmbrăca haina însemna a intra în fraternitatea Ordinului şi a Mariei. Răspunzând iubirii Fecioarei, trăiesc siguri de protecţia sa în faţa pericolelor vieţii şi în ceasul morţii, încrezători că şi după moarte va interveni pentru ei cea care, cu iubirea sa maternă, are grijă de fraţii Fiului său…până când aceştia vor fi conduşi în patria fericită ⁴.

De curând, datorită unei cunoaşteri mai profunde a tradiţiei noastre, rod al cercetării şi al procesului de reînnoire din toată Biserica, s-a schimbat abordarea religiozităţii populare şi deci şi a devoţiunii Scapularului.

Istoria şi evoluţia devoţiunii faţă de Maria prin intermediul Scapularului prezintă astăzi categorii diferite de credincioşi care, în funcţie de gradul de identificare şi de apartenenţă la familia Carmelului, sunt:

• Călugării şi călugăriţele.
• Ordinul secular (numit deja Ordinul Terţiar).
• Cei care fac parte din Fraternitatea Scapularului.
• Toate persoanele care primesc Scapularul şi trăiesc spiritualitatea în forme diferite de asociere.
• Cei care, primind Scapularul, trăiesc această devoţiune în forme independente.

Toţi sunt chemaţi să se străduiască a trăi caracteristica mariană a spiritualităţii carmelitane în totalitatea sa şi cu fervoare, dar în forme care corespund legăturii lor cu această familie a Mariei.